Skip navigation

Şi că tot am chef de miştouri în seara asta: cine pula mea se cred bloggerii ăştia? Chiar vrea cineva să citească “dizertaţiile” unui puber plin de coşuri cu privire la noul stic USB de 2000 de giga? Interesează pe cineva părerea lui Tudor Chirilă despre ceva anume? Cine pula mea e Cabral? Există cu adevărat Zoso?

Blogul este unealta cu care orice labagiu frustrat şi egoist a ajuns să aibă acces la lume. Îşi spune păreri despre orice şi se plânge de tot ce-l înconjoară. Dacă te calcă cineva pe converşi în troleu devine aşa o tragedie naţională, încât merită să scrii un articol despre asta. Stai prea mult la coadă pentru alocaţie? Din asta se naşte un text plin de pilde pentru posteritate. Ai picat un examen? Scrie o odă a martirilor persecutaţi de profesorii malefici. A ieşit Băsescu? Plânge-te. A luat România bătaie la fotbal? Scrie despre asta de parcă n-ar exista jurnale de sport. Doar te pricepi la tot. Tot ceea ce ţi se întâmplă ţie este extraordinar şi nimeni nu ar trebui să moară fără să ştie ce părere ai tu despre noile scări rulante din Mall Vitan.

De ce nici un blogger nu-şi descrie vreodată ziua într-un mod total ne-romanţat? Pentru că nimeni n-ar vrea să citească despre loţiuni anti-coşuri, coşuri stoarse, acnee, masturbare, pijama cu spider-man, chipsuri, râgâituri comparate între Pepsi şi Coca Cola, Pall Mall albastru, mizerie sub unghii, USB, masturbare, afişe cu LOTR, insigne, căcaturi, teneşi rupţi, fire de păr încarnate, scrumiere pline ochi, furuncule, Starcraft, masturbare, Warcraft, eugenii, pufuleţi, băşini şi unghii încarnate.

M-am luat de toată lumea pe blogul ăsta. Creştini, musulmani, provinciali, scuterişti, otevişti şi emo. Dacă tot mă aflu la sfârşit de drum, a venit momentul pentru o critică aparte. Acest episod e dedicat ateilor de internet, specie din care şi eu fac încă parte până la 1 ianuarie 2010. Pentru cei care se pregătesc să mă muşte de cur în speranţa că vor citi despre cine ştie ce epifanie, trebuie să le tai macaroana din start: sunt tot ateu şi voi rămâne ateu.

Ce m-a enervat aşa de tare? Reacţia multor atei la rezultatul alegerilor este picătura care a umplut paharul. Voi zăbovi asupra acestui subiect, întrucât e extrem de relevant pentru modul de gândire al ateilor de internet. Voi încerca să lămuresc modul de gândire al ateilor de internet în termeni generali, pornind de la cazuri particulare. În turul 1, Cernea a fost un superstar. Activistul cu exprimare de Patapievici şi aspect de vagabond, a fost cap de afiş (electoral) pe toate blogurile atee care se respectă. Un candidat profund atipic a câştigat popularitate în rândul ateilor pentru simplul fapt că este un secularist declarat. Si mie mi-ar plăcea un preşedinte ateu, dar asta nu e nici pe departe cea mai importantă calitate a unui preşedinte. Mulţi au căzut în cur văzând un om îmbrăcat asemeni lor şi rostind cuvinte plăcute urechilor lor. Nu pot numi asta în nici un alt fel decât naivitate. Cernea a câştigat un nemeritat capital de imagine, utilizând acel străvechi “Dintre noi, pentru noi” folosit de Iliescu acum 20 de ani. E ironic faptul că un instrument de manipulare a maselor nu se demodează niciodată.

Inter-ateii postează des. Mai des decât aş fi putut posta în cea mai prolifică perioadă literară a mea, care a coincis în mod cu totul neîntâmplător cu perioada în care am avut şi cel mai mult timp liber. Şi nu o spun cu invidie, pentru că mulţi chiar au talent la scris, dar au, evident, şi foarte mult timp liber. Atât de mult, încât uneori dorm somnul raţiunii. Cruzi la minte şi trup, pentru că majoritatea sunt tineri, fac şi desfac pe internet lumi paralele, lumi utopice în care raţiunea e la mare preţ, iar idolii sunt îngenunchiaţi. Dacă am învăţat un lucru în 6 ani de facultate, acela este că oamenii nu sunt şi nu pot fi complet raţionali. Este iraţional să pretinzi raţiune. Paradoxal, nu?

A face pace cu status quo-ul, este un semn al maturizării.

Acum 3,8 miliarde de ani, pe o planetă mică ce orbita în jurul unei stele mici, la periferia unei galaxii oarecare, s-a petrecut un fenomen ciudat: viaţa. Două catene ale unei molecule s-au despărţit, şi fiecare şi-a anexat apoi elementele necesare formării unei noi catene. Aceste noi catene erau copiile aproape identice a surorii “pierdute” în urma despărţirii. Acel aproape este un deus ex machina care a dus la cel mai lung război cunoscut. Acest război se numeşte selecţie naturală, iar acel aproape este principiul ce stă la baza selecţiei naturale: variaţia individuală. Urmarea acestui război îndelungat este evoluţia.

Astăzi se împlinesc 150 de ani de la apariţia pe piaţă a celei mai controversate cărţi din istorie. Nu e o carte ofensatoare, este lipsită de implicaţii politice şi e scrisă în cel mai plictisitor stil victorian. Este însă o carte care a făcut mai multă lumină, în domeniul pe care îl tratează, decât orice altă carte din istorie. Numele cărţii este Originea Speciilor, iar autorul său, Charles Darwin. Evident, cartea vorbeşte despre originea speciilor (alta decât cea divină), introduce termenul revoluţionar de selecţie naturală şi, poate cel mai grav: ne înrudeşte cu animalele.

Niciodată o teorie ştiinţifică nu a fost întâmpinată cu mai mult entuziasm şi reticenţă deopotrivă. Niciodată un fapt nu a fost mai contestat. Niciodată aroganţa speciei noastre nu s-a cutremurat mai tare ca în ziua de 24 noiembrie 1859. Darwin aprinsese o lumină care stătea stinsă de 3,8 miliarde de ani. Descoperise “misterul misterelor”: evoluţia prin selecţie naturală.

Astăzi se împlinesc 150 de ani de la publicarea celei mai mari capodopere de literatură ştiinţifică. Deşi e dificil de citit, Originea Speciilor se încheie emoţionant şi grandios, aşa cum îi stă bine oricărei capodopere:

“There is grandeur in this view of life, with its several powers, having been originally breathed into a few forms or into one; and that, whilst this planet has gone cycling on according to the fixed law of gravity, from so simple a beginning endless forms most beautiful and most wonderful have been, and are being, evolved.”

NewWorld

Prostia, după cum spunea Freud, este fascinantă pentru că nu are limite. Am avut întotdeauna o mai mare plăcere în a dialoga cu proştii, pentru că, în discuţiile cu oameni inteligenţi, ajungeam prea repede să fim de acord unul cu celălalt. Într-o discuţie cu un prost, starea vremii (sau alt eveniment direct observabil şi care nu necesită procesare mentală) poate fi adesea singurul lucru asupra căruia poţi să cazi de acord. Prostia a fost, este şi va rămâne la modă atât timp cât va exista şi specia umană. Cele două paradigme pe care le voi analiza în cele ce urmează, sunt simple caricaturi ale celor două regimuri odioase din secolul XX: comunismul şi fascismul. Aceste caricaturi se află într-o acerbă luptă pentru minţile tinerilor ignoranţi din România.

Zeitgeist – Karl Marx fumător de marijuana, cu iPod, eşarfă şi teneşi

L-ai văzut? Probabil că da. Cum ţi s-a părut? Extrem de plauzibil. O voce egală şi plictisitoare, acompaniată de o compilaţie video sumbră, realizată parcă de un repetent de la ATF. Da! Aşa ceva merită toată credibilitatea pe care un spirit critic mort o poate acorda. Înlătură orice dubiu pe care îl aveai asupra posibilei existenţe a unui grup de plutocraţi care joacă Monopoly pe harta lumii. Dar oare concordă totuşi cu realitatea? Din fericire nu. Dar nu mă voi ocupa aici cu demontarea gogomăniilor susţinute de film; pentru cei interesaţi de asta, există surse gratuite de informaţie (de exemplu Wikipedia).

Publicul ţintă al lui Zeitgeist este reprezentat de tineri neadaptaţi, din clasa medie, aflaţi în conflict cu normele lumii civilizate. Ei urăsc televiziunea şi presa consacrată (dude, televizorul nu e cool), şi folosesc sursa alternativă de informaţie (Învăţăturile Sfântului Internet pentru fiul său Prostul). Pentru astfel de proşti Zeitgeist este “Teoria Unificată a Tot Ceea Ce se Petrece în Lume”. Documentarul începe prin a face o deconstrucţie fantezistă a originii creştinismului, pentru că, dacă vrei ca minciunile tale să aibă un iz de credibilitate, trebuie mai întâi să combaţi minciunile inoculate anterior de biserică. Ceea ce urmează este un scenariu scris parcă la beţie de Dan Brown. Există un grup de bancheri iluminaţi, al căror unic ţel este înrobirea rasei umane. Ei sunt practic responsabili pentru toate războaiele din ultimii 200 de ani, pentru 11 septembrie şi pentru războiul din Irak. Scopul? Evident, instaurarea Noii Ordini Mondiale. Toţi oamenii vor purta microcipuri implantate subcutan şi vor trudi din greu pentru bunăstarea acestor porci Imperialişti. Alternativa acestui viitor sumbru este prezentată la sfârşitul lui Zeitgeist Addendum şi este o utopie demnă doar de mintea unui copil de grădiniţă.

Secretul succesului lui Zeitgeist se bazează pe faptul că paranoia este probabil cea mai comună formă de dezechilibru psihic, iar cu cât spectatorul este mai prost, cu atât îşi poate controla mai greu apucăturile paranoice. Nu pot fi blând cu fanii acestui film.

Ortodoxia – Ne întoarcem în timp şi suntem mândri de asta

Europa? Numai homosexuali, drogaţi, curve, avorturi şi satanişti. Ce ne trebuie nouă asta? Aceasta este mentalitatea fanaticului religios de nouă generaţie din România. El este un tânăr puţin educat, creştin ortodox, homofob, rasist şi naţionalist. Nu neapărat membru al Noii Drepte, el îi simpatizează pe sârbi, pe Gigi şi pe Dan Diaconescu şi îi urăşte visceral pe unguri, ţigani, evrei, americani şi lista poate continua la nesfârşit. Poartă mătănii la încheietură (probabil luate de la biserica de cartier, dar presupuse a fi protectoare împotriva HIV), cruce de aur la gât, îşi face cruce în dreptul fiecărei biserici (nu catolice) şi are în portofel o iconiţă de carton adusă de o mătuşă care a fost la Ierusalim. Dacă e băiat are o atitudine de miştocăreală dezabrobatoare faţă unguri; dacă e fată se schimonoseşte ca o mironosiţă când aude de homosexuali, avort şi vaccin anti HPV.

Jidanii-francmasoni-homosexuali vor să ne fure ţara şi să ne dea paşapoarte cu semnul fiarei, pentru că vor să instaureze Noua Ordine Mondială. Mai simplu: Cine propune ceva nou, e împotriva noastră! Internetul e plin de bigoţi care ştiu nr. de Cosmote al lui dumnezeu şi vorbesc zilnic cu el. Deputatul Brânză (sau ce mă-sa o fi) declară la televizor că “ateii care n-au nici un dumnezeu sunt oameni periculoşi”. Iresponsabil? Nici pe departe. Electoratul îi împărtăşeşte iluziile. În opinia majorităţii suntem un “popor creştin” şi trebuie să rămânem aşa.

În faţa schimbării iminente proştii se întorc la repere “sigure”. Şi nimic nu e mai sigur decât “dumnezeu şi patria”, atunci când nu posezi un IQ de 3 cifre.

Concluzii

Proştii au permanent nevoie de duşmani. Acest fapt îi defineşte, deoarece le motivează existenţa şi simplifică realitatea, deoarece realitatea este prea complexă pentru minţile simple. Fanii Zeitgeist mă vor considera imperialist fascist. Ortodocşii mă vor considera comunist şi satanist. Ca să fie împăcate ambele tabere mă simt nevoit să declar:

Sunt un jidan-fascist, un comunist-francmason şi un imperialist-satanist.


Credinţa este o virtute. Asta spun cam toţi credincioşii, dar mai ales habotnicii. Este cu adevărat o virtute să trăieşti fără a fi vreodată nevoit să generezi procese cognitive complicate, care nu te ajută prea mult în viaţa de zi cu zi şi care solicită lectura unor cărţi (altele decât cele din programa obligatorie pentru gimnaziu sau liceu)? Nu. Credinţa nu este altceva decât ignoranţă educată, manierată şi sociabilă.

Până la apariţia ştiinţei, credinţa a reprezentat unica unealtă pentru descoperirea adevărului. Credinţa este adesea folosită şi azi cu acest scop, deşi adevărul revelat cu ajutorul ei, concordă rar cu realitatea. Descoperirile obţinute astfel au valoare pur personală, iar încercarea de a le acorda un caracter de universalitate relevă o profundă aroganţă, specifică omului prost (da, ştiu am spus “prost” – sunteţi liberi să vă simţiţi ofensaţi). Mi s-a cerut în diferite ocazii să respect credinţa în divinitate, dar nu am putut face asta, la fel cum nu pot respecta nici credinţa unui copil de peste 7 ani în veridicitatea faptelor descrise în “Capra cu trei iezi” (ha!). Am fost acuzat că sunt închis la minte, dar poate e mai bine să fii aşa decât “să fii atât de deschis la minte, încât să-ţi cadă creierul afară” (Richard Dawkins).

Există totuşi patru virtuţi, dar n-au nimic de-a face cu supranaturalul. Ele sunt: Toleranţa, Onestitatea, Altruismul şi, nu în ultimul rând, Scepticismul.

bsse2000

Cristale, numere, stele, chakre, ace, aure, energii, otrăvuri diluate, spirite, piramide şi, nu în ultimul rând, urină. Ce au în comun toate lucrurile astea? Reprezintă progenitura hidoasă şi diabolică a unei lumi nesatisfăcute de o bunăstare pe alocuri nemeritată. Şi spun asta pentru că n-o să vedem aceste “tratamente alternative” în statele din Africa, unde oxacilina este doar un vis frumos. Nu există homeopaţi în lumea a 3-a. Holera nu se tratează cu piramide de sârmă şi malaria nu trece dacă bei pişat.

Lumea civilizată suferă însă de o gravă epidemie: cea a bolilor psihosomatice. Am devenit cu toţii atât de obişnuiţi cu binele, încât orice junghi, sughiţ sau pieliţă a devenit o problemă majoră de sănătate, care ar trebui tratată cu compasiune de cei din jur. Primul care are de suferit de pe urma ipohondriei este medicul.

Nu de puţine ori, o păsărică sau păsărel corporatist se prezintă la cabinet, sau chiar camera de gardă, pentru că are senzaţia că… i se va opri inima (de exemplu). După examene amănunţite (EKG, CT, RMN, EEG, PET, EMG şi clismă baritată) şi costisitoare (banul prostului trebuie luat!), medicul îi spune că nu suferă de nici o boală şi că probabil este ceva psihosomatic. Dar în ziua de azi, a infirma un diagnostic de boală provoacă deseori dezamăgire. A-i spune cuiva că nu va muri prea curând îi subminează toate aşteptările pe care le avea de la viitor. Eşti un doctor incompetent! Şi atunci (dacă eşti acel medic ghinionist) îţi vine să iei cel mai greu obiect pe care îl ai la îndemână şi să-l loveşti în cap repetat, doar ca să-i confirmi aşteptările. Dar asta nici măcar nu e o opţiune, din păcate.

Dr. Jeckyll

Sătul de medici, pseudo-bolnavul se reorientează, aţi ghicit, spre unul din “tratamentele alternative”. Singurele boli pe care aceste leacuri inexistente le pot trata sunt bolile inexistente. Iar pentru că o boală psihosomatică este în definitiv o boală inexistentă, caracterizată fiind doar de manifestări profund subiective, leacul paranormal are adesea efectele dorite. Dar din acest moment situaţia devine delicată.

Mr. Hyde

Fericit de rezultatele curei cu apă de piramidă sau bioenergie, clientul răspândeşte informaţia printre cunoscuţii săi (de regulă la fel de proşti ca şi el). La rândul lor, ei vor apela la serviciile pseudo-terapeutului şi se vor vindeca miraculos (pentru că aveau tot o boală psihosomatică). Totuşi, şuntarea sistemului medical real, îi va aduce la vraci pe unii pacienţi care chiar suferă de boli somatice. “Te doare capul? Îţi recomand eu un specialist în cristale care m-a vindecat pe mine de durere de cap”. Dar durerea poate să nu fie cauzată de oboseală şi stres ci de, să zicem, o ruptură a unui anevrism de arteră bazilară. Un pacient sugestibil ar putea avea falsa impresie că simptomele s-au ameliorat. Astfel, într-un caz extrem, el va ajunge pe masa de autopsie în loc să ajungă în sala de operaţie.

E greu de conceput motivul pentru care om din secolul XXI ar alege ca tratament o metodă antică din medicina tradiţională chineză. Nu e mai mişto cel mai modern medicament american? Ei bine explicaţia stă în nevoia continuă a oamenilor de a crede în supranatural. Aici homeopatia, cu totată garderoba ei de teorii menite s-o travestească în ştiinţă, nu face excepţie. Deşi penicilina a fost descoperită acum 80 de ani şi a salvat sute de milioane de vieţi, apa chioară este vândută ca panaceu de şarlatani sau doar simpli dobitoci (care susţin că eficacitatea unei substanţe creşte odată cu creşterea gradului de diluţie). Este totuşi bine că homeopatia e o alternativă şi nu un standard (altfel, cine ştie câţi dintre voi mai apucau să citească acest articol?). Dar poate că ea este alternativă tocmai pentru că ştiinţific este ineficientă. Şi atunci de ce mai există chiar şi ca alternativă? Răspunsul e simplu: pentru că în liceu se predă la biologie tractul spinotalamic, când ar trebui să se predea ce e ăla un vaccin şi ce înseamnă psihosomatic. Dar despre cutumele sistemului nostru de învăţământ voi vorbi în alt articol.

r_bucuresti_atheneul

Cel mai frumos oraş din Europa este Parisul. Oraşul din Europa în care m-am simţit cel mai bine este Budapesta. Cu toate acestea, pentru mine acasă înseamnă Bucureşti. Eu sunt bucureştean. M-am născut, am crescut şi locuiesc în Bucureşti. Am urmat şcoala primară, gimnaziul, liceul şi facultatea în Bucureşti. Aici m-am format ca individ. Eu pot să ies din Bucureşti, dar Bucureştiul nu poate ieşi din mine. Am auzit până acum toate acuzele care se pot aduce acestui oraş. Uneori le-am barat cu succes, iar alteori am fost avocatul unei cauze pierdute din start.

Paradigma 1: Ignorantul

Acest paragraf este destinat tuturor celor care m-au judecat pe baza unor idei preconcepute. Aş dori să incep prin a le spune: futu-vă-n gât dă ţărani. De fiecare dată când am vizitat o localitate din provincie, la primul contact cu (ne)civilizaţia locală am fost de cele mai multe ori tratat cu un aer de vădită superioritate, de parcă aş fi fost un refugiat politic din Coreea de Nord. Tot ce a trebuit să spun a fost: “Eu sunt din Bucureşti”. Şi replica (precedată de o scurtă pauză tensionată) a venit: “Oăi, tu ieşti di la Bucurăşti, ăi? Sî vedi dupî acşient. Şî cum îi la voi colo, ă? Las’ bre cî am văzut io la televizor cum îi. Plin di curvi, di gonoaie şî di ţigani. Un câcat. ‘Ti-n chizda mă-tii di fiţos.” SAU “No… Futu-tie-n cur pe mă-ta, iţi place ce oraş fain îi ăsta al nos’? Nu viezi gunoaaie şi ţigani, binie noi avem unguri da’ îs puţini mă, şi oricum noi ştim să nie feriiim die ei.”. Toţi, invariabil, au mai spus ce şoferi proşti sunt bucureştenii, cum au bătut unii de la ei din sat/comună/oraş odată un bucureştean şi cum a plecat ăla cu coada-ntre picioare, cum au fost odată la Bucureşti şi i-a turbat agitaţia, cum au văzut ei că e plin de drogaţi, curve, ţigani, tâlhari şi poponari. Daca îi contrazici nu te ajută cu nimic: “Las’ cî ştiu io mai ghini! Cî io am fost la Bucurăşti. Tu-mi zâşi mii? Păi n-auz’ oăi cî io am fost la Bucurăşti?”. Ai fost “oăi”, nu te contrazic aici, da’ poate că n-ai stat destul timp încât să depăşeşti Epoca Bronzului. O zi, două în Bucureşti nu înseamnă nimic. Pentru că dacă eşti un oligofren, venit de la coarnele plugului doar ca să-ţi iei o hârtie de la Ministerul Agriculturii, nu poţi aprecia nici măcar utilitatea trotuarului, darămite o expoziţie de artă.

Paradigma 2: Bucureşteanul adoptat

Bucureştenii nu au prejudecăţi în privinţa provinciei. Foarte mulţi actuali bucureşteni nici măcar nu s-au născut în Bucureşti. Ei sunt bucureştenii adoptaţi şi nu e nici o ruşine în asta. Unii dintre ei se simt bine, alţii îşi consideră aventura în capitală drept rău necesar. Cei din urmă sunt adesea aceia care, odată ieşiţi la pensie, îşi vând locuinţa şi se mută la ţară ca să cultive vie pe garaj. În sinea lor au rămas nişte ţărani. Bucureştiul nu i-a schimbat cu absolut nimic pentru că nu şi-au dorit niciodată să fie orăşeni.

Paradigma 3: Studentul din provincie veşnic nemulţumit

Facultatea este facultativă. Dar dacă te hotărăşti s-o faci ai grijă să nu te plângi de oraşul în care o faci. Pentru că există şi alte facultăţi, în alte oraşe. Mai pe româneşte: du-te în altă parte dacă aici nu-ţi place. Există opţiuni. Alege una şi taci în pizda mă-tii! Viaţa de student în Bucureşti poate fi extrem de mişto (nu ştiu cum e în alte centre universitare, dar presupun că e cam la fel). Dacă în 3, 4, 5 sau 6 ani de facultate nu scoţi capul din Regie înseamnă că eşti un ţăran. Dacă pentru tine Bucureşti se rezumă doar la Maxx şi Dumars… probabil că la 70 de ani vei avea o frumoasă plantaţie de cartofi şi vei bea vin făcut din via de pe garaj. Vei fi un ţăran cu studii superioare.

Încheiere

Bucureştiul este un oraş mare şi aglomerat. Dacă mergi vara pe trotuar te poţi afunda în asfalt, iar dacă mergi cu RATB-ul o să-ţi mute nasul din loc mirosul de transpiraţie combinată cu jeg. Iarna, când se topeşte zăpada poţi să speli până la 7 perechi de pantaloni pe săptămână. Traficul este infernal, şoselele aglomerate şi la ora de vârf se circulă cu viteza băşinii în colon. Noaptea poţi să fii jefuit şi ziua poţi muri în timp ce traversezi regulamentar. Dar poţi să te plimbi de nebun fără să te plictiseşti, poţi să chiuleşti şi să te duci în parc, fără a-ţi fi teamă să te recunoască cineva. Poţi să te duci la muzee sau expoziţii şi să vezi lucruri despre care nici măcar nu ştiai că există. Poţi să te pişi pe tine de râs la o piesă de teatru la care nimeni din public nu mai râde. Poţi să-ţi cumperi şampanie cu o jumătate de oră înainte de revelion şi poţi învăţa şah pe gratis de la unul dintre moşii din Cişmigiu.

Cel mai frumos oraş din România este Clujul. Oraşul din România în care m-am simţit cel mai bine este Târgu Mureş. Oraşul în care mă simt acasă este Bucureşti.


charlesdarwin1

Astăzi se împlinesc 200 de ani de la naşterea celui mai mare geniu din istoria ştiinţei, Charles Darwin.

Charles Robert Darwin s-a născut într-o familie înstărită, membră a burgheziei. Tatăl său, Robert Darwin era medic, iar bunicul său, Erasmus Darwin, fusese un iluminist veritabil (medic, poet, inventator şi naturalist) care prevăzuse posibilitatea evoluţiei cu peste 10 ani înaintea lui Jean-Baptiste Lamarck. Nici din partea mamei sale Susannah, nu avea predecesori cu care se putea ruşina: tatăl ei fusese industriaşul şi aboliţionistul Josiah Wedgwood. Dar tânărul Charles nu a dat vreo dovadă că s-ar putea ridica la nivelul strămoşilor săi. A început medicina la Edinburgh, dar a renunţat fiind profund impresionat de intervenţiile chirurgicale făcute pe viu şi a preferat să studieze istoria naturală. Tatăl său, deşi liber cugetător, l-a obligat să-şi ia o diplomă în teologie la Cambridge, deoarece considera că meseria de preot anglican era una respectabilă şi care nu solicita neapărat credinţa în divinitate. Darwin şi-a continuat pasiunea pentru ştiinţele naturii studiind entomologia, geologia şi împrietenindu-se cu profesorul de botanică John Stevens Henslow. Totuşi, în ianuarie 1831, a terminat al zecelea din 178 de absolvenţi. Charles Darwin părea sortit unei vieţi ecleziastice. Dar totul avea să se schimbe…

În noiembrie 1831 Henslow l-a propus pe Darwin ca însoţitor al căpitanului Robert FitzRoy la bordul H.M.S. Beagle. Pe 27 decembrie 1831 a început o călătorie care va dura 5 ani. O călătorie care va sta la baza celei mai importante idei pe care a avut-o până acum un om; o idee pentru care Charles Darwin nu ar fi putut lua permiul Nobel, dar o idee fără de care multe premii Nobel nu ar fi fost acordate. Şi poate că această idee nu ar mai fi apărut dacă, pe 15 septembrie 1835, HMS Beagle nu ar fi ancorat în apropiere de ţărmul Insulelor Galapagos. Acest arhipelag din Pacific este locul în care naturalistul cu diplomă în teologie, a devenit profetul unei forţe oarbe şi crude, numită selecţie naturală. Dar, spre deosebire de profeţii biblici, Darwin nu a avut o epifanie. Totul a pornit de la o descoperire curioasă: mierlele de pe insule diferite ale arhipelagului erau diferite între ele, dar totuşi erau mierle. Teologul din el nu concepea de ce dumnezeu ar crea păsări atît de asemănătoare, dar totuşi diferite; naturalistul nebun vroia să afle cum.

Întors acasă în 1836, Drwin a început să-şi studieze impresionanta colecţie de specimene, acumulată de-a lungul voiajului. Şi toate datele pe care le acumula arătau într-o singură direcţie: speciile se modifică. Asta nu era chiar ceva nou – Lamarck descrisese fenomenul încă din 1809 şi îl numise transmutaţionism -, dar era considerată o erezie ştiinţifică în cercurile academice. Însă, spre deosebire de Lamarck, Darwin a intuit că speciaţia nu are loc pe o scară verticală, ce duce inevitabil la animalele superioare, ci pe orizontală, asemeni crengilor unui copac. Să fie oare aceasta epifania? Nu. Pentru că nu explica acel apasător “cum?”. Cum fusese proiectat “copacul” lui Darwin?

În ianuarie 1839 Charles Darwin s-a căsătorit cu verişoara sa primară Emma Wedgwood, o femeie educată, dar foarte religioasă. In 1842 s-au mutat la Down House, locuinţă pe care Darwin o va părăsi arareori până la sfârşitul vieţii. Aici şi-a scris în 1844 prima schiţă a teoriei sale, care avea 230 de pagini. A încuiat-o în sertar, dar a rugat-o pe Emma să o publice în caz că el va muri prematur. Era bolnav. Teoriile cu privire la suferinţa sa sunt multe (boala Chagas, lupus eritematos, ipohondrie etc.), dar nu o fac mai puţin reală. Însă cea mai mare lovitură pentru Drwin a venit pe 23 aprilie 1851: fiica sa Annie moare la numai 10 ani. Era favorita lui, era foarte ataşată de el, stăteau deseori împreună în camera de studiu şi probabil că îi moştenea geniul. Darwin şi-a pierdut credinţa după moartea ei.

“When on board H.M.S. Beagle, as a naturalist…” (Charles Darwin, Originea Speciilor)

Pe 18 iunie 1858, Darwin a primit încă o lovitură neaşteptată când Alfred Russel Wallace, cu care corespondase în anii precedenţi, îi trimite o lucrare în care descria selecţia naturală. Prietenul său Charles Lyell îi sugerează o prezentare a ambelor teorii, găzduită de Societatea Linneană. Darwin nu a putut fi prezent; îşi înmormânta fiul mort de scarlatină. Prezentarea nu a stârnit valuri. Era liniştea de dinaintea furtunii, linişte la adăpostul căreia Darwin a început să scrie cea mai controversată carte a istoriei.

La 22 noiembrie 1859, “Originea Speciilor” apare pe piaţă. Întregul tiraj de 1250 de exemplare se epuizează din prima zi.

If I had to choose between being descended from an ape or from a man who would use his great powers of rhetoric to crush an argument, I should prefer the former.” (T.H. Huxley către episcopul Samuel Wilberforce)

Publicarea “Originii Speciilor” a stârnit multiple controverse în comunitatăţile ştiinţifică şi religioasă. Era o erezie veritabilă. Pe 30 iunie 1860, la 7 luni de la publicarea Originii Speciilor, a avut loc la Oxford o dezbatere pe tema evoluţiei. Prezidată de  John Stevens Henslow, dezbaterea i-a avut în prim plan pe episcopul Samuel Wilberforce şi T.H. Huxley, care ulterior va fi cunoscut drept “bulldogul lui Darwin”. Argumentele creaţioniste puteau fi, pentru prima dată în istorie, demontate şi dezgolite de orice legitimitate ştiinţifică. Replica arogantă a lui Huxley (citată mai sus) reprezintă poate primul moment în care ştiinţa a înfruntat religia  într-un mod direct şi articulat.

Darwin a continuat să se ocupe cu studierea aspectelor extraordinarei sale descoperiri. A publicat “The Descent of Man” în 1871 şi “The Expression of Emotions in Man and Animals” în 1872 şi câteva cărţi de botanică.

Darwin a avut o tinereţe aventuroasă şi o perioadă de maturitate marcată de o extraordinară profunzime a gândirii. Nu a avut un moment de sclipire de tip “evrika!”, dar a fost sclipitor. Pe 19 aprilie 1882 Charles Darwin a murit. A fost înmormântat în Westminster Abbey şi a avut parte de funeralii de stat. Mormântul profetului nebun este lângă cel al lui Isaac Newton.

Mult după moartea lui Darwin s-a descoperit că Insulele Galapagos se află la joncţiunea a 3 plăci tectonice. Arhipelagul este în continuă remodelare: insule noi se ridică lent de pe fundul oceanului iar cele vechi migrează spre sud-est. Dacă există un loc pe Pământ unde evoluţia poate fi văzută la lucru, atunci acel loc este aici. Fără Darwin, Insulele Galapagos ar fi fost un sanctuar natural. Datorită lui Darwin, sunt un sanctuar al evoluţiei. Fără Insulele Galapagos, Darwin ar fi fost un mare naturalist. Datorită lor, este un gigant.

carte

Din seria “Ajută-ţi aproapele”, publicată în secret la editura Triasic, vă prezint astăzi ultima mea operă: “Primul pas în preluarea controlului mondial: Sfaturi practice pentru depistarea proştilor, agitatorilor şi agenţilor subversivi”, scrisă sub atenta oblăduire a unui comitet editorial malefic format din agenţi iudeo-francmasoni şi bancheri imperialişti. Lucrarea se ocupă cu studiul amănunţit al stereotipurilor lingvistice şi de comportament social al celor care prezintă potenţialul de a deveni veritabile stavile în calea progresului spre o lume mai bună pe care Noi o vom conduce. În continuare vă voi prezenta câteva exemple de stereotipuri lingvistice studiate în volumul mai sus amintit.

“Neamul românesc”

  • Apartenenţă politică şi culturală: naţionalism, extrema dreaptă.
  • Explicaţii: frază desuetă care şi-a pierdut valoarea după unirea principatelor din 24 ian. 1859.
  • Vehemenţă: maximă
  • Utilizatorul: provine adesea dintr-un mediu cu educaţie precară sau dubitabilă (părinţi abuzivi sau foarte autoritari). Este un om cu o stare psihică labilă, profund turmentat de idealuri de secol XIX, care îi alimentează dispreţul în special faţă de maghiari şi evrei. Visează la unirea cu Rep. Moldova. Poate fi subiectul mainpulării venite din partea unei persoane publice (ex: WC Tudor, Dan Puric).

“Trădători de neam şi de ţară”

  • Apartenenţa politică şi culturală: ibidem “Neamul românesc”
  • Vehemenţă: maximă
  • Explicaţii: frază de care se face abuz în retorica membrilor PRM.
  • Utilizatorul: este cel mai frecvent un naţionalist decompensat psihic.

“În România nu am avut comunism ci dictatură. Comunismul înseamnă altceva şi noi nu am avut asta.”

  • Apartenenţa politică şi culturală: comunism
  • Explicaţii: replică utilizată fără excepţie de toţi neocomuniştii.
  • Vehemenţă: maximă
  • Utilizatorul: provine adesea din clasa medie, având de regulă părinţi cu studii superioare. Orientarea politică paradoxală e explicată prin 3 posibili factori: 1) părinţii au făcut parte din structurile fostei nomenclaturi, 2) părinţii sunt intelectuali boemi cu puternice orientări de stânga, 3) rebeliunea adolescentină faţă de sistem (adeseori stimulată de lectura operelor lui Marx şi Sartre).

“Teoria evoluţionistă se cheamă teorie tocmai pentru că nu a fost demonstrată.”

  • Apartenenţa politică şi culturală: sectanţi, extrema dreaptă, fundamentalişti religioşi din orice confesiune etc.
  • Vehemenţă: moderată
  • Explicaţii: această frază îl plasează pe utilizator imediat sub limita fină dintre inteligenţă bazală şi prostie frustă, fiind un semn al refuzului conştient de a judeca.
  • Utilizator: habotnic şi ignorant.

“Am citit în formula As…”

  • Apartenenţa politică şi culturală: variată
  • Vehemenţă: mică
  • Explicaţii: expresie cu care adesea se începe o referire la un tratament naturist, bioenergetic, homeopatic şi în final total ineficient. Trădează superficialitate în gândire.
  • Utilizatori: preponderent femei între 23 şi 80 de ani, cu minim 8 clase, adesea din provincie şi cu o puternică dorinţă de a parveni.

“Gen.”

  • Apartenenţa politică şi culturală: variată
  • Vehemenţă: minimă
  • Explicaţii: automatism verbal folosit la sfârşitul propoziţiei, este definitoriu pentru un vocabular restrâns.
  • Utilizatori: tineret.

“Homosexualii sunt oameni bolnavi psihic.”

  • Apartenenţa politică şi culturală: variată, dar mai frecvant extrema dreaptă şi fundamentaliştii religioşi.
  • Vehemenţă: mare
  • Explicaţii: poate fi uneori folosită de homosexuali reprimaţi, care se tem că altfel ar putea fi suspectaţi de homosexualitate.
  • Utilizatori: ignoranţi, bigoţi etc.

Alte expresii analizate în carte sunt: “Mai bine era pe vremea lui Ceauşescu”, “Americanii sunt de vină!”,  “Nu te-ai uitat aseară pe OTV?” şi multe altele.

Această carte nu se află în librării şi este disponibilă doar prin comandă on-line sau telefonică. Preţul ei este de 63 RONI + TVA. Livrările se fac în maxim 30 de zile prin curier rapid în orice oraş cu peste 15001 locuitori din România şi de peste hotare.  Livrările în Bucureşti se fac în maxim 12 ore folosind sistemul de tuneluri subterane care converg sub Casa Poporului.

1. Să nu ucizi

2. Să nu furi

3. Să nu chinui oamenii sau animalele

4. Să nu înşeli

5. Să nu distrugi proprietatea publică

6. Să nu discriminezi în funcţie de sex, rasă, etnie sau orientare sexuală

7. Să nu crezi nimic în absenţa dovezilor

8. Să respecţi dreptul unei femei de a face avort

9. Să respecţi dreptul la moarte cerut de unii bolnavi în fază terminală

10. Să fii bun doar pentru că poţi

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.